forum.acasatv.ro

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 15:54

Era luna august şi mă uitam în sus, la cer. Cu o mână făcută scut în faţa ochilor, mi-am imaginat un şoim înălţându-se în vârtejul curenţilor de aer cald. S-a invârtit în spirală din ce în ce mai sus, până când, cu un ţipăt nepământean, a dispărut.
M-am simţit dintr-odată lăsat în urmă. „De ce ai deschis aripile fără mine ?” am întrebat, mâhnit. Apoi, spiritul meu mi-a spus: „Şoimul nu e singura metodă. Gândurile tale sunt la fel de libere ca oricare altă pasăre.” Aşa că am închis ochii şi spiritul meu şi-a luat zborul, învârtindu-se în spirală în sus, ca şoimul, iar apoi mai sus, încât am putut, uitându-mă în jos, să văd întreaga lume. Dar ceva nu era bine. De ce mă simţeam atât de rece şi de singur ?

„Ai deschis aripile fără mine”, mi-a spus inima. „La ce e bună libertatea fără iubire ?” Aşa că am mers în tăcere lângă patul unui copil bolnav şi i-am cântat un cântec de leagăn. El a adormit zâmbind, iar inima mea şi-a luat zborul, alăturându-se spiritului care se învârtea deasupra pământului. Eram liber şi plin de iubire, dar ceva tot nu era bine.

„Ai deschis aripile fără mine”, mi-a spus trupul meu. „Zborurile tale sunt numai imaginare.” Aşa că am căutat în cărţile pe care le ignorasem până atunci şi am citit despre sfinţi de toate vârstele care chiar zburau. În India, Persia, China şi Spania (chiar şi în Los Angeles !), puterea spiritului fusese atinsă, nu numai cu inima, ci cu fiecare celulă a corpului. „Extazul meu mă ridică în aer, ca şi cum sunt purtată de un şoim uriaş”, spunea Sfânta Teresa.

Am început să cred în această senzaţie minunată şi, pentru prima oară, nu m-am mai simţit lăsat în urmă. Eu eram şoimul şi copilul şi sfântul. În ochii mei, vieţile lor au devenit sacre iar adevărul a venit acasă: când tot ce înseamnă viaţă este văzut ca fiind divin, fiecăruia dintre noi îi cresc aripi. (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „Wings Without Me” – 1992)

un fragment din cartea "Dancing the dream" , tradus in romana. cat de frumos a scris :X ce cuvinte minunate :X

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 17:15

„Lumea mă întreabă cum fac muzica. Le spun că pur şi simplu păşesc în ea. E la fel ca atunci când păşeşti într-un râu şi te bucuri de curgerea lui. Fiecare moment din râu are cântecul lui. Aşa că stau înăuntrul acelui moment şi ascult.

Ceea ce aud nu e niciodată la fel. O plimbare prin pădure aduce un cântec de trosnituri uşoare: frunze care foşnesc în bătaia vântului, păsări sporovăind, veveriţe certându-se, rămurele sfărâmându-se sub talpă, iar bătaia inimii mele le strânge pe toate laolaltă. Când te bucuri de cursul râului, muzica e şi înăuntru şi în afară, la fel. Atât timp cât voi putea să ascult momentul, întotdeauna voi avea muzică.” (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „How I Make Music” – 1992)

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 17:15

Pe când hrăneam veveriţele în parc, am observat că una dintre ele, mai mică, nu părea să aibă încredere în mine. În timp ce toate celelalte veneau destul de aproape încât să-mi mănânce din palmă, ea păstra distanţa. I-am aruncat o alună. S-a furişat, a apucat-o cu timiditate şi a fugit. Data următoare trebuie să fi simţit mai puţină frică, opentru că a venit ceva mai aproape. Cu cât se simţea mai în siguranţă, cu atât avea mai multă încredere în mine. Într-un final, a stat chiar la picioarele mele, la fel de îndrăzneaţă ca orice veveriţă care cerea o alună.

Cam aşa e cu încrederea – întotdeauna pare că cel mai important e ca tu să ai încredere în tine însuţi. Alţii nu pot să înfrunte teama în locul tău; trebuie s-o faci pe cont propriu. E greu, pentru că teama şi îndoiala te ţin strâns. Ne e frică să nu fim respinşi, ori să nu fim răniţi din nou. Aşa că ne păstrăm la o distanţă care ne oferă siguranţă. Considerăm că izolarea de ceilalţi ne va proteja, dar nu merge. În final ne simţim însinguraţi şi neiubiţi.

Încrederea în tine însuţi începe prin a recunoeşte că e în regulă să-ţi fie teamă. Problemă nu este că ţi-e teamă, pentru că fiecare dintre noi se simte anxios şi nesigur uneori. Problema este să nu fii suficient de onest să admiţi că te temi. Ori de câte ori îmi accept propriile dubii şi nesiguranţe, sunt mai deschis către alţi oameni. Cu cât intru mai adânc în mine însumi, cu atât devin mai puternic, pentru că îmi dau seama că adevăratul meu „eu” e mult mai mare decât orice teamă.

Când te accepţi pe tine însuţi complet, încrederea devine completă. Nu mai există nicio separare între oameni, pentru că nu mai există separare în interior. În spaţiul unde obişnuia să existe teama, acum îi e permis iubirii să crească.” (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „Trust” – 1992)

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 17:18

E ciudat că Dumnezeu nu se supără să fie exprimat în toate religiile lumii, în timp ce fiecare continuă să ţină de ideea că singura cale dreaptă este cea a lui. Orice ai încerca să spui despre Dumnezeu, cineva o va lua drept ofensă, chiar dacă spui că iubirea fiecăruia dintre noi pentru Dumnezeu este bună. Pentru mine, forma pe care o ia Dumnezeu nu e cel mai important lucru. Cea mai importantă este esenţa. Cântecele şi dansurile mele sunt proiectate de către El să vină şi să se completeze. Eu controlez numai forma. El le adaugă farmecul. Mă uitam la cerul nopţii şi vedeam stelele atât de aproape, încât părea ca şi cum bunica le-ar fi făcut pentru mine. „Câtă bogăţie, câtă somptuozitate”, mă gândeam. În acele momente, L-am văzut pe Dumnezeu în creaţia Lui. Aş fi putut la fel de uşor să-l văd în frumuseţea unui curcubeu, în graţia unei căprioare legănându-se pe o pajişte, în adevărul unui sărut părintesc. Dar pentru mine cel mai armonios contact cu Dumnezeu nu are formă. Infinitatea creaţiei lui Dumnezeu mă îmbrăţişează. Şi suntem unul. (Michael Jackson – „Dancing The Dream” – „God” – 1992)

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 17:19

E greu să-i vezi pe îngeri, deşi m-am uitat la icoane ore în şir. Unii oameni pot să-i vadă şi fără să privească icoanele, şi oamenii aceştia au poveşti interesante despre îngeri. Îngerii păzitori, de exemplu, sunt femei, lucru care nu m-a surprins. Un înger la naştere, recrutat dintre cei mai tineri, are grijă de fiecare copil atunci când se naşte, in timp ce alt înger, mai în vârstă dar nu aspru, îi ajută pe cei care mor să părăseasca lumea fără mâhnire ori durere.

Te poţi ruga la îngeri şi ei te vor asculta; dar cea mai bună cale de a-i chema, este să râzi – aşa mi s-a spus. Îngerii răspund la bucurie, pentru că din bucurie sunt făcuţi şi ei. De fapt, atunci când mintea oamenilor e innorată de mânie sau ură, nici un înger nu se poate apropia de ei.

Nu toţi îngerii au aripi, după cum spun clarvăzătorii; dar aceia care au, pot să-şi întindă aripile aurii şi să îmbrăţişeze întreaga lume. Dacă ai putea să priveşti în interiorul soarelui, ai vedea acolo un înger prezidând; un altul mult mai senin zâmbeşte pe faţa lunii.

Îngerii îşi petrec întreaga viaţă, adică o eternitate, învârtindu-se şi cântând în jurul tronului Creatorului. Oamenii cu urechi ascuţite i-au auzit. Se spune că armoniile corului angelic sunt incredibil de complexe, dar ritmul e simplu. „De cele mai multe ori e măsura unui marş”, a spus cineva care a tras cu urechea. Din nu ştiu ce motiv, acesta e cel mai bun lucru pe care l-am învăţat până acum.

După un timp în care auzi vorbindu-se despre îngeri, nu reuşeşti să-i vezi cu ochii tăi. Când un înger-păzitor a auzit asta, a fost şocată. „Nu vezi ?” a spus ea. „Dar ai un înger în tine. Fiecare are un înger în el. Eu pot să-l văd chiar acum şi cred că poţi şi tu.” „Nu”, i-am spus trist şi am întrebat-o cum arată un înger. „Seamănă cu mine ?”

„Ei bine, da şi nu”, mi-a spus misteriosul înger păzitor. „Totul depinde de ceea ce crezi tu că eşti. Îngerul tău e o pată de lumină aşezată chiar în centrul inimii tale. E mai mică decât un atom, dar odată ce te apropii de ea, îngerul tău se dezvoltă. Cu cât te apropii mai mult, cu atât el va creşte, până când, într-un final, într-o explozie de lumină, îţi vei vedea îngerul în forma lui adevărată şi în acelaşi moment te vei vedea pe tine însuţi.”

Aşa că acum îmi privesc îngerul tot timpul. Stau tăcut, cu privirea îndreptată către înlăuntrul meu. Nu a trecut mult şi am întrezărit ceva. „Eşti tu, îngerul meu, ţinând o candelă ?” A licărit odată şi a dispărut. Dar a fost suficient ca să-mi simt inima bătând cu putere. Data viitoare îngerul meu va flutura o lampă, apoi va ţine o torţă în sus, apoi va aprinde un foc.

Asta este ceea ce mi-a promis îngerul păzitor, iar acum, că am reuşit să-i văd aureola, ştiu suficient cât să cred. (Michael Jackson – „Dancing The Dream” – „Angel Of Light” – 1992)

de **bianca_** pe 17 Sep 2009, 17:20

În autobiografia „Growing Up In The Jackson Family”, LaToya scrie:

Eu şi Michael eram foarte activi în credinţa Martorilor lui Iehova. Cinci zile pe săptămână studiam Biblia acasă, împreună cu mama şi mergeam regulat la Kingdom Hall. În fiecare dimineaţă mergeam din uşă-n uşă în Los Angeles, răspândind cuvântul lui Iehova. Pe măsură ce faima lui Michael creştea, el era nevoit să se deghizeze, ca să nu fie recunoscut.Pentru că nu aveam voie să ne asociem decât cu Martori, eu şi Michael am avut puţini prieteni în copilărie.

În timpul turneului „Victory”, Michael a angajat pe cineva a cărui unică sarcină era să găsească un Kingdom Hall – loc de întâlnire pentru Martori – astfel încât Michael să nu rateze nicio întâlnire, indiferent unde se afla. A doua zi după ce Michael a câştigat premiul Grammy în 1984, unul dintre „bătrâni” i-a atras atenţia că trebuie să aleagă între muzică şi religie. Pentru că Michael studiase cu conştiinciozitate Biblia, a putut cu uşurinţă să-i citeze capitole şi versete care să susţină ideea că a-i distra pe oameni nu e ceva greşit. „Eu continui să trăiesc după învăţăturile religiei. Continui să merg din uşă-n uşă, oriunde mă aflu, chiar dacă sunt în turneu. Nu am ce să fac dacă oamenii afişează postere cu mine ori îmi decupează pozele din reviste. Eu nu le-am cerut să mă idolatrizeze. Eu nu îmi doresc decât ca ei să se bucure de muzica mea.”

Mulţi Martori se adunau în faţa Kingdom Hall sperând să-l zărească pe Michael, deşi ştiau că acest fel de adulaţie era interzis. Michael a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a-şi demonstra devotamentul pentru Iehova. Odată un „bătrân” i-a reproşat: „Mişcările tale pe scenă sugerează sexul, nu le mai face.” Michael s-a supus fără proteste şi şi-a schimbat tehnica prompt. Chiar a invitat un „bătrân” cu el în turneu, pentru ca acesta să vadă că viaţa lui era în armonie cu regulile, că mergea din uşă în uşă şi frecventa întâlnirile cu Martorii.

Într-o zi am intrat în camera lui Janet şi l-am găsit pe Michael plângând. „LaToya, mi-a spus, nu mai pot să vorbesc cu tine... „Bătrânii” mi-au spus să nu mai vorbesc niciodată cu tine, pentru că nu ai venit la Kingdom Hall. Mi-au spus că, dacă nu respect hotărârea lor, mă vor da afara din religie.” Dar, până la urmă, Michael a decis să nu se supună şi, după asta, nu a mai mers niciodată la întâlnirile religioase cu Martorii. Apoi a rupt legăturile cu organizaţia printr-o scrisoare formală. Cel mai dureros lucru din acest episod, a fost faptul că eu am fost convinsă, mult timp, că Michael era unul din „cei aleşi”, unul din cei 144.000 născuţi din nou ca fii spirituali ai lui Dumnezeu şi care vor guverna, alături de El, în cer.

„Cred că se întâmplă subliminal. Ştii, atunci când dansezi, tu doar interpretezi muzica, sunetele şi acompaniamentul. Fie că e vorba de un bas, de un violoncel ori o chitară, simţi emoţia pe care o transmite instrumentul respectiv. Aşa că fac o mişcare, mă înfierbânt, mă apuc de pantaloni şi... totul vine de la sine. E... e muzica cea care mă constrânge la asta. Nu mă gândesc dinainte ca o să mă ating nu ştiu unde şi asta o să fie grozav. Nu te gândeşti la asta; se întâmplă, pur şi simplu. Uneori mă uit la înregistrări şi mă mir: ’Am făcut eu asta ?’... Aşa că, vezi, sunt sclavul ritmului.” (Michael Jackson, interviu cu Oprah Winfrey, 1993)

le-am gasit traduse